Gara iubirii

                                           Timpul nu a facut nimic pentru mine, nimic in afara de a ma pune intr-o vesnica asteptare, de a ma plasa intr-o gara provinciala a iubirii unde trenul nu opreste niciodata pentru mine. Pierdusem demult speranta ca asteptarea mea in acea gara avea sa imi aduca iubirea, insa imi pastrasem ritualul de dragul acestor imbratisari, imbratisarile altora, din care inima mea dornica de iubire isi tragea fericirea de care avea nevoie pentru a supravietui o noua zi. Exista iubire, imi confirmam ori de cate ori altii erau fericiti. 

                  In acea seara am intalnit un suflet mai singur decat al meu. Durerea lui m-a coplesit, forta cu care isi traia viata in prezenta unei dragoste imaginara m-a doborat cu totul la pamant. Durerea si speranta ne-au unit visurile de iubire. Singuratatea ne-a adus impreuna, intr-o imbratisare ce va tine pe vecie, chiar daca astazi el asteapta in continuare in gara, in timp ce eu am plecat cu un alt tren. Noi doi nu am reusit sa parasim vreodata spatiul in care ne-am intalnit. Am ramas acolo, impietriti de pasiune, incapabili sa facem vreun pas inainte sau inapoi, vesnic pe loc, prinsi, poate chiar napastuiti de o iubire care a fost si este in continuare imposibila. Era imposibila din toate motivele si pentru niciunul in realitate. Iubirea noastra era de neconceput pentru ca eram diferiti, doi oameni indragostiti a caror ratiune de a trai era diferita, diametral opusa, ori mai banal spus, eram pur si simplu incompatibili.

Ne-am iubit totusi. Pasional, dar pur, sincer, dar vesnic inlacrimat, jurand ca ne vom sta alaturi pana cand moartea ne va desparti, dar incapabili sa ne tinem promisiunea in viata de zi cu zi. Eram nebuni, dar eram indragostiti nebuneste si asta ne salva intotdeauna de la colaps. Dupa cateva zile el s-a vindecat. Cand m-am trezit, perna sa era in continuare calda, dar camera era rece, ca si cum vantul schimbarii ar fi batut napraznic prin cuibul nostru de iubire. Il pierdusem.
L-am regasit asteptand iubirea pe peron, o alta iubire pe care, sunt sigura, o va astepta fara rost toata viata.
Am innebunit de durere, am simtit cum inima mi-e smulsa din piept si aruncata pe sinele trenului cu iubire si-am sarit dupa ea, s-o prind, s-o aduc inapoi teafara. Ironic... trenul iubirii avea intarziere atunci, asa ca nu am patit nimic, insa indragostitii de pe peron m-au privit ca si cum n-as mai fi avut dreptul sa ma alatur iarasi lor. Dezertasem, incetasem sa mai cred in trenul pe care ei il asteptau plini de speranta.
                 Am urcat clandestin si am parasit gara asa cum nimeni altcineva de acolo nu mai reusise: singura. Doar eu cu mine. Mi-am amintit ca undeva, cu mii de statii in urma, un suflet asteapta un altul. Si, poate, intr-o zi, sa cobor in gara potrivita si sa zaresc sufletul potrivit asteptandu-ma.