Craciun in familie

                              La mine in casa exista aceasta traditie, de a ne petrece ajunul in familie. O familie numeroasa deoarece si prietenii nostri tot din ea fac parte. Ne asezam cadourile sub brad si ne mintim ca a venit Mos Craciun. Am venit acasa incarcata de cadouri pe care le-am ascuns cu grija si am incercat sa tin in mine acea bucurie de a darui. Azi uite-ma cum plang intr-un birou gol, ce apartine unei case si mai goale. Ajunul Craciunului ce trebuia sa fie plin de culoare, iubire si voie buna anul acesta a fost trist. Cadourile de sub brad au spus totul. Nu sunt materialista si tot ce conta era admosfera casei dar cand acestea sunt cumparate de amanta tatalui meu totul se schimba. Nu am nimic cu ea, nu ma deranjeaza atata vreme cat sta pe locul ei.
                             Am ajuns la petrecere cu un gust amar ce a persistat, devenind din ce in ce mai puternic. Ajunul acestui an a fost o minciuna. Tata s- prefacut ca ii face placere ca e cu noi, mama ne-a mintit ca e fericita, eu v-am dat impresia ca nu stiu nimic in timp ce ochii imi fugeau dupa el.
                              Sper ca nu a-ti avut Craciunul meu si va spun Sarbatori fericite.                            

Gara iubirii

                                           Timpul nu a facut nimic pentru mine, nimic in afara de a ma pune intr-o vesnica asteptare, de a ma plasa intr-o gara provinciala a iubirii unde trenul nu opreste niciodata pentru mine. Pierdusem demult speranta ca asteptarea mea in acea gara avea sa imi aduca iubirea, insa imi pastrasem ritualul de dragul acestor imbratisari, imbratisarile altora, din care inima mea dornica de iubire isi tragea fericirea de care avea nevoie pentru a supravietui o noua zi. Exista iubire, imi confirmam ori de cate ori altii erau fericiti. 

                  In acea seara am intalnit un suflet mai singur decat al meu. Durerea lui m-a coplesit, forta cu care isi traia viata in prezenta unei dragoste imaginara m-a doborat cu totul la pamant. Durerea si speranta ne-au unit visurile de iubire. Singuratatea ne-a adus impreuna, intr-o imbratisare ce va tine pe vecie, chiar daca astazi el asteapta in continuare in gara, in timp ce eu am plecat cu un alt tren. Noi doi nu am reusit sa parasim vreodata spatiul in care ne-am intalnit. Am ramas acolo, impietriti de pasiune, incapabili sa facem vreun pas inainte sau inapoi, vesnic pe loc, prinsi, poate chiar napastuiti de o iubire care a fost si este in continuare imposibila. Era imposibila din toate motivele si pentru niciunul in realitate. Iubirea noastra era de neconceput pentru ca eram diferiti, doi oameni indragostiti a caror ratiune de a trai era diferita, diametral opusa, ori mai banal spus, eram pur si simplu incompatibili.

Ne-am iubit totusi. Pasional, dar pur, sincer, dar vesnic inlacrimat, jurand ca ne vom sta alaturi pana cand moartea ne va desparti, dar incapabili sa ne tinem promisiunea in viata de zi cu zi. Eram nebuni, dar eram indragostiti nebuneste si asta ne salva intotdeauna de la colaps. Dupa cateva zile el s-a vindecat. Cand m-am trezit, perna sa era in continuare calda, dar camera era rece, ca si cum vantul schimbarii ar fi batut napraznic prin cuibul nostru de iubire. Il pierdusem.
L-am regasit asteptand iubirea pe peron, o alta iubire pe care, sunt sigura, o va astepta fara rost toata viata.
Am innebunit de durere, am simtit cum inima mi-e smulsa din piept si aruncata pe sinele trenului cu iubire si-am sarit dupa ea, s-o prind, s-o aduc inapoi teafara. Ironic... trenul iubirii avea intarziere atunci, asa ca nu am patit nimic, insa indragostitii de pe peron m-au privit ca si cum n-as mai fi avut dreptul sa ma alatur iarasi lor. Dezertasem, incetasem sa mai cred in trenul pe care ei il asteptau plini de speranta.
                 Am urcat clandestin si am parasit gara asa cum nimeni altcineva de acolo nu mai reusise: singura. Doar eu cu mine. Mi-am amintit ca undeva, cu mii de statii in urma, un suflet asteapta un altul. Si, poate, intr-o zi, sa cobor in gara potrivita si sa zaresc sufletul potrivit asteptandu-ma.

Fericirea mea

                        Am crezut ca sunt o persoana fericita, ca viata mea e frumasa iar ca cele mai importante probleme  ale mele sunt acelea ca nu imi sta parul cum vreau sau ca nu imi gasesc rochita mov. Stiu ca oamenii in general au probleme adevarate, din cauza asta am crezut ca sunt fericita. Fiind mereu prinsa in lumea mea roz, am vrut sa uit ca exista si o lume gri. Azi dimineata m-am trezit mai fericita ca oricand. Fericirea aceea pura imi strabatea venele intr-un ritm calm, profund, facandu-ma sa zambesc in nestire. Sunt fericita in bratele tale, pierduta in placerile trupesti ce imi dau senzatia ca timpul s-a oprit in loc doar pentru noi. Aseara noi i-am poruncit ceasului sa stea. Si-a reluat ticaitul atunci cand am plecat spre casele noastre. 

                   Sunt fericita pentru ca te-am vazut cum te-ai relaxat si cum ti-ai luat iar tinuta office cand am iesit pe usa apartamentului, sunt fericita deoarece te-am vazut razand cand am calcat in baltoaca din fata blocului si mai ales pentru ca ai ras mai tare cand ai calcat si tu in alta. Sunt fericita ca atunci cand ai o zi grea, la sfarsitul ei iti amintesti de mine. 

                   Ani la rand m-ai invatat sa fiu mai egoista si sa ma trec pe mine pe primul rand. Am tot incercat si ma certai mereu cand vedeai in ochii mei tristetea altora, acum singurul lucru care ma face fericita e zambetul tau. Sper sa nu ma certi si acum.   

Printesa

                      M-am inchis in casa, fara telefon, fara televizor, fara laptop, fara contact cu exteriorul, aveam nevoie de cateva ore cu mine. M-am gandit ce vreau sa fac, cine vreau sa fiu, cum vreau sa fiu. M-am decis. Am ales sa fiu printesa. De azi voi fi printesa. Voi ranii multe persoane pe care le iubesc, am fost egoista si m-am gandit doar la mine, iar mie imi va fi mult mai bine ca printesa. Nu stiu daca voi ajunge sa fiu printesa ta, e greu si depinde de amandoi, dar eu sunt dispusa sa renunt la tot pentru noi. Am ales sa imi las principiile acasa, sa ignor toate avertismentele primite de-a lungul anilor si sa imi urmez inima. Am lasat ratiunea in urma mea si am plecat pe acest drum fara intoarcere.

                     Am plecat la lupta asta de a te cucerii fara nicio arma. Sunt doar eu, ma cunosti atat de bine incat nu are rost sa incerc sa te atac cumva, vei rade de planurile mele inainte de a ti le spune asa ca ma voi afisa in fata ta goala, lipsita de aparare, doar cu speranta ca vrei mai mult decat o aventura.  Stiu ca nu ai timp sa citesti ce scriu eu aici dar sper sa vezi prin ochii mei gandurile ce imi strabat mintea asa cum o tot faci de ani buni. Sper sa nu uiti pentru nici macar o secunda cine sunt, sa iti amintesti mereu de mine ca de pustoaica ce eram pana azi deoarece asa voi fi ignorand mici detalii. Voi renunta la mine pentru o scurta perioada, nu definitiv, atat cat e nevoie pentru a face lucrurile sa meara.  

Printesa ta sau curva lui?

                         

                            Oare ce ar trebuii sa fiu? Printesa ta sau curva lui? In esenta sunt aceiasi femeie, am aceleasi principii, aceleasi sentimente, ma port la fel. Amandoi vad acelasi lucru in mine. Unul se poarta ca un adevarat domn, imi trimite flori, e atent la detalii, ma face sa ma simt importanta, iubita si mai ales speciala. Celalalt e vagabondul meu, opusul printului, pentru el pot fii doar o curva pe care o iubeste.
                            E extrem de complicat sa fiu printesa din poveste cu toate ca eu una asta vreau. As ranii toti oamenii pe care eu ii iubesc si ii respect. Oare se merita?

Captiva

Sunt caprine in 2 lumi, prinsă între doua iubiri. E el, ce nu aparține lumii in care eu imi petrec 90% din timp, dar care mă face fericita, o iubire posibila, care nu are decât mici neintelegeri. Iar tu, suflet fara mila, care m-ai făcut ani de zile sa cred ca ți la mine ca la un copil, ca toate imbratisarile tale erau pure, fara gânduri ascunse, m-ai făcut sa te iubesc in secret, crezand ca mă voi fi de rasul tau exprimandu-mi sentimentele, vi acum si imi indeplinesti fanteziile.
Tu esti tiparul bărbatului perfect pentru mine, te-am asociat mereu cu fostele iubiri, spunandu-mi plină de rusine ca e imposibil. Datorită tie îl iubesc pe el, e bărbatul de care imi povesteai tu, bărbați acela lângă o fata ca mine ar trebuii sa fie. Dar eu iubesc caracterul tau rautacios care mă tine in priza, iubesc faptul ca esti singurul bărbat pe care nu as putea sa îl prostesc după bunul meu plac, nici cu el nu imi e ușor da o pot face. Îl iubesc si pe el. Îl iubesc ochii săi albastri, fara pic de defect.
Sunt prinsă între 2 vechi capricii si nu știu ce sa fac...

Bagaje, bagaje si iar bagaje

A venit vacanta! Fac bagajele!!!!!!

Pentru mine

   

"Traiesc intr-o tara-n care

Dragostea e de vanzare

Unde poti sa imprumuti 

Un iubit sau chiar mai multi 

Cu-n statut bun social 

Poti sa ai un intreg bal

Poti avea prietenii care 

Iti stau zilnic la piceoare 

Care-ti rad si iti zambesc 

Doar ca si ei isi doresc

Ca sa aive  intr-o zi

O farama din ce deti

Si le zic:

Numai tu bolnav de avere 

Poti sa crezi ca daca n-ai 

E un chin si-o jale mare

Nn blestem  de sus din rai .

Mangaierea iti lipsteste

Roagate pentru nimic

Lumineaza-ti fata care 

De dorinta  sa-negrit

Te cunosc si sti prea bine 

Tot ce-am scris e pentru tine

Ca-ai avut prieteni care....

Ca prea multi iti dau tarcoale

Si cam toti  marturisesc

Iubiri fara interes"

Epoca mea

                     Sunt lipsita de scrupule, ambitioasa, increzatoare in sine, cu o tarie de caracter si personalite unica. Sunt suava si invaluitoare, un amestec de exuberanta si seriozitate, nebunatica si nestatornica asemeni trecatoarei tinereti. Reprezint insasi feminitatea, trasatura din care deriva gustul meu pentru lux, placerea calatoriilor, capriciile marunte si chiar o anume doza de irational in atitudini si comportament . Sunt total dezinteresata de banii si de avere, sincera si sensibila la suferinta , am un suflet de artista, traind uneori lent, alteori intens, asa cum cant la pian.

            Fac doar ce imi spune inima, visez la scrisori si poezii de amor. Pentru el sunt un orient express. Tot el ma considera:

"O zana ratacita in a mea poveste

Simt inima cum o doreste 

Iar mintea cum se-npotriveste

Spunandu-i ce e logic si moral 

Ca-i mult prea tanara 

Ca-i dornica de bal 

Si ca prin vene-i curge sangele regal"

"Te imbraci pentru o seara in rochia de bal 

Ti-ai pus si masca ta de zana dintr-un basm 

Iar parul lung si negru doar vantul il modeleaza

Cu mersul de printesa barbatii ingenucheaza

Cu simpla modestie cand intri in salon

Reduci muzica si ganduri la doar un semiton

Saluti cu voce calda pe toti ce te privesc

Raspunsul e un murmur au inghetat si-s reci

Sunt ingeri ce coboara acolo in salon 

Sa vada o printesa pierduta-n viitor

Cu chipul sau angelic de antica zeita

Se aseaza la o masa punandusi o dorinta

ea vantul vrea sa-l simta pe punte de vapor

Sa fie doar un suflet ,cu-n cal, alergand prin flori

Straina de modern ,boema cum ii place,

In visul ei abstract, pe toti cei buni sa-i bage,

Sa fie ca-n povesti ,cu pajisti mari si verzi

Si herghelii de cai,..oh,...  e vis furat din rai,

Si crede-ma pe mine ca acolo ai sa gasesti 

Si adevar, si-ntelepciune,si printi ,printese,minuni ca -n povesti

De aceea sper si eu ,ma rog o dat' cu tine 

Ca minunatu-i vis si-n lumea mea sa fie

Iar daca nu se poate, schimba din vis in fapte

In vis vrea sa ramana,eu si ea tanundu-ne de mana." 

 

"Modest imi spun acum in mintea mea

Si imi permit a completa ,

Ca merita iubita mea

Mai multe randuri pentru ea .

Si zic: ca mari si oceane ar ingheta

Furtuni si viscole ar stagna

Venita parca dintr-o stea 

Aduce soare-n lumea mea

Si cum iti place tie 

S-o o compari cu o melodie

Eu nu as spune altceva ,decat

Ca-n sala la Zamfir de s-ar afla

Si naiul lui ar ingheta"

                      Pentru tine cum sunt? Carei epoci apartin?

Doar marea...

                 Marea care stie. Marea care inghite. Marea care ascunde. Marea care ucide. Marea care nu iarta. Marea care spala si izbaveste. Intotdeauna somptuoasa si trufasa, fara inceput si fara sfarsit, continua si plina de cicatrici, intr-un timp care nici macar acum, la ceas de amintire pare sa nu ne cuprinda pe amandoi.
                  Cred ca fiecare dintre noi traieste la un palier mai mult sau mai putin prezent al constientului, cu sentimentul marii. Cu o chemare surda si continua. O eliberare energetica, emotionala, afectiva, hormonala, daca vrei. Asteptam cu o inclestare feroce sa o regasim, sa ne confesam ei, sa ne invaluie in inele de beatitudine pasagera, sa ne sedeze cu sentimentul tainicei complicitati in goana de lumea trepidant normativa a cladirilor si falselor porti spre rai. Intr-un spatiu, care, nici macar acum, la ceas de regret pare nu ne fi cuprins pe amandoi.
                  Sigur ca vine o clipa in viata fiecareia dintre noi cand inevitabilul se produce. Si se monteaza frontal si necrutator in perspectiva-ti cea plina de detalii rozalii si mari neprihanite tunul dilematic al intrebarilor: Vine? Pleaca? Ramane? Se intoarce? Cat de mare e marea? Si de cata distanta e nevoie pentru un zid virtual de instrainari subite si de renuntari? Nimeni nu stie, vorba cantecului, nimeni nu stie ce si cat, si unde, si cum, si cine, si daca, si de ce, si pentru ca si tot asa. Stiu eu, insa, din adancimea marii sau a intelepciunilor seculare ca “ochii care nu se vad...”. Si mai stiu ca departarea de lume in incercari de regasire s-ar raporta in mod normal la o formula de doi. Noi doi. Si marea. Pe care am urat-o. Pentru ca nu vorbea. Pentru ca stia. Pentru ca se ivea hipnotic si spontan in nevoia mea de tine. Pentru ca am ramas in urma. Pentru ca ai uitat sa ma saruti. Pentru ca ai promis si te-ai dezis. Pentru ca am asteptat cu ochii pironiti in spectrul imobil al telefonului semnul tau de ramas-bun. Pentru ca am adormit fara sa ma demachiez. Si pentru ca nici furtuna rautacioasa nu s-a straduit indeajuns sa-ti fie alibi. Si pentru ca ai plecat. Pentru raspunsul care nu a venit. Si intrebarea pe care nu ai rostit-o. Si raspunsul pe care nu-l vei cunoaste.
                   Nu am sa cred niciodata in binecuvantarea distantei. In stimulii iluzorii pe care si-i atribuie. Spunea un filosof odinioara ca pentru a iubi oamenii, trebuie din cand in cand sa-i parasesti. Am plans de veridicitatea ireal de aplicabila a maximei in acel moment. Dupa care, a venit un altul, francez rasat si antieroic sa-mi arunce in reverii adevarul cum ca plecand, mori cate putin. Si cam de aici, se scrie uitarea mea de tine si asumarea distantelor. Nu ai plecat departe de lume, pentru ca in lumea aceea ma aflu integrant si invariabil, si eu. Nu ai plecat departe de ei, pentru ca ei nu te vad, nu te simt, nu te respira. Ai plecat departe de mine. Nu ai plecat in desertul arid pentru redefinire spirituala. Ci in bratele marii, pe care stii ca o ador. Intre noi este...da, doar marea. Marea distanta. Marea ta refulare de mine. Marea dezlantuita si martora. Marea refugierilor. Si orasul asta spirala in care am ramas, in care nimeni nu priveste niciodata in sus, ci doar in urma, in incercari naive de recuperare a unui contratimp, a unui deficit...a unei departari.
                   Azi am privit soarele in ochi si varful cladirii din drumul spre serviciu. Nimic infricosator. Nimic strain. Si poate n-am sa mai cred in tine, dar am sa cred cu toata taria in mare. In marea mea nevoie de libertate. In tot ceea ce nu mai ramane in urma trecerii tale prin valtoarea aprigilor mele idealuri de tine. Nu am sa mai cred in distanta care cruta si inflacareaza asteptarea. Am sa ma scufund in mare si am sa uit ca ai plecat fara sa ma saruti. Am sa las intre noi....doar marea. Tarmul tau plutitor si enclava mea stabila intre care s-au scris distantele.

Run

                           “ Do you give the horse its strength or clothe its neck with a flowing mane? Do you make it leap like a locust, striking terror with its proud snorting? It paws fiercely, rejoicing in its strength, and charges into the fray. It laughs at fear, afraid of nothing; it does not shy away from the sword. The quiver rattles against its side, along with the flashing spear and lance. In frenzied excitement it eats up the ground; it cannot stand still when the trumpet sounds. At the blast of the trumpet it snorts, ‘Aha!’ It catches the scent of battle from afar, the shout of commanders and the battle cry."

                   Esti doar tu si calul, ii auzi pasii sub tine, respiratia ce se ingreuneaza cu fiecare metru parcurs, dorinta lui de a alerga si mai tare chiar daca oboseala il ajunge. E un sentiment unic de care imi era foarte dor... Tot ce stiu e ca vreau sa filu la fel de libera cum m-am simtit astazi cand ii sopteam superbului cal negru " Run baby run!" iar el exact asta facea cu mai multa pasiune.

La biblioteca

                 Astazi nu am nimic de facut asa ca mi-am strans cateva lucruri si am plecat la biblioteca, nu de alta dar as fi auzit-o iar pe mama tipand ca nu fac nimic pentru viitorul meu. Lunga discutie... Lasand subiectul in spatele usii trantite in urma mea, imi sun niste prieteni gen "Hai la o cafea". Nimeni nu are timp, toti lucreaza la proiecte, e mare agitatie in aceasta perioada. Ma opresc sa iau o cafea si merg lent, chiar daca imi e foarte frig, inspre facultate, nu de alta, doar sa treaca mai mult timp.
                  Sunt mult prea linistita pentru ziua de azi, azi sunt boema. Am timp sa analizez toate pesoanele de pe strada, nimeni nu zambeste in jurul meu. Toata lumea merge cat se poate de repede, aproape alearga, capetele sunt toate in pamant,parca  numarad pasii parcusi din drum. Le zambesc celor cu care ochii mi se intersecteaza fie si pentru cateva miimi de secunda. Stiu ca asta ii va face sa intoarca capul si sa ma priveasca pana dispar din campul lor vizual. Imi hranesc orgoliul si mandria de leoaica cu privirile lor. Sunt o profitoare, profit de oameni nevinovati dar ca sa ma simt eu bine, sa uit de tine.
                  Gandul acesta imi invadeaza intreg corpul, mi-a disparut zambestul si incerc sa aflu de ce fac asta. Incercand sa gasesc raspunsul potrivit am ajuns la biblioteca. Mi-a luat cam 10 minute sa gasesc un calculator unde sa ma pot aseza, de fiecare data cand zaream unul in imensa camera cineva era mai rapid. Am deschis facebook-ul sa vad ce mai e nou, cu cine pot schimba cateva vorbe.
                  Am deschis blogul si m-am apucat de scris. Au trecut 3 ore de cand am inceput acest post si acum ma duc acasa , nu de alta dar mi-au trecut gandurile rele, zambesc iar si e timpul pentru o noua analiza pe strazile londoneze.

Obosita

              Zilele acestea am fost intr-o alergatura continua, am avut foarte multe proiecte de terminat pentru facultate, mama mi-a tinut companie la cumparaturile de dinaintea sarbatorilor. Totul a fost o agitatie, exact asa cum imi place doar ca ma simt destul de obosita. Voi incerca sa ma uit la un film, sa ma relaxez un pic. 
         




                          Apropo... La multi ani Romania!!!